Oare locul în care privim este cel potrivit?

Într-o lume guvernată doar de aparenţe şi de încercarea fiecăruia de a-şi găsi acea persoană potrivită, lucru destul de dificil după câteva observaţii, ajungem să ne întrebăm dacă noi chiar căutăm acea persoană unde trebuie.

Căutăm în cei de lângă noi, în grupul de prieteni, îl analizăm pe cel care ne distribuie coletele, cel care ne serveşte un suc sau cel de la casa de marcat. Dar totuşi acolo este locul în care trebuie să căutăm? Nu ne rezumăm cumva la persoane accesibile nouă, pe care nu le putem impresiona sau pe care oricum nu le cunoaştem şi care, într-un fel ne sunt inaccesibile?

În general căutăm un anumit „lucru”, avem fixat un tipar după care mergem. Mama ne-a spus să ne căutăm un tip care să se comporte frumos, care să aibă maniere, care să ne iubească. Societatea te învaţă că nu poţi ieşi cu cineva care nu te reprezintă, sau mai mult care nu se reprezintă, religia te învaţă că trebuie să îl alegi pe acela care va fi cu tine la bine şi la rău, acel „happily ever after”. Cele mai bune prietene te învaţă la rândul lor ceea ce trebuie să faci mai bine într-o relaţie, cum ar trebui să te comporţi faţă de unul şi de altul şi pe cine ar fi mai bine să alegi. Totul devine ca un cocktail de lucruri cărora nu poţi să le mai faci faţă şi ajungi să te întrebi oare dacă există acea persoană care să întruchipeze TOTUL. Dar, de cele mai multe ori, uităm elementul care te educă cel mai bine în alegerile tale, un lucru cu două tăişuri, experienţa. Şi atunci te afli în cel mai ciudat moment când îţi dai seama că nu există acel lucru, că nu există fericirea de după, doar în alte cazuri, şi că tot tiparul tău e distrus.

Un alt lucru care determină alegerile noastre este varianta dată de Sigmund Freud şi aplicată zilelor noastre şi situaţiei în sine. În general femeile caută modelul tatălui, acea forţă masculină care le-a guvernat copilăria, momentul de fericire deplină, care să le ofere sprijinul, atenţia şi siguranţa specifice acelei perioade. Un om care să le coordoneze activitatea şi gândurile şi să le arate viaţa aşa cum e, educându-le prin practică. Din această cauză prima relaţie capătă o importanţă astronomică, pentru că are aceeaşi anvergură ca şi momentul primului mers pe bicicletă condus de mâna tatălui. Iar dacă nu există acest model, căutăm să îl ansamblăm noi, să-l compunem din elementele pe care le vedem la alţi părinţi.

Dacă am ajunge să căutăm oriunde şi am observa o oportunitate în orice loc  şi în orice moment, am atinge un punct în care ne-ar fi cam greu să luăm o decizie privind obiectul la care ne referim. Ar fi precum o cercetare fără repere, fără obiective şi fără etape. Ne-am arunca pur şi simplu într-o văltoare de oameni pe care nu ajungem să-i cunoaştem, cu care nu avem nimic în comun şi pe care, la sfârşit, vom ajunge să-i uităm, în aceeaşi mod în care uităm pe cel care ne-a servit prânzul. Şi acest tip de abordare i-a naştere din faptul că nu avem timp şi suntem presaţi de cei din jurul nostru, de faptul că trăim într-o societate a relaţiilor.

Aşa că trecem prin relaţii care nu ne satisfac, care nu ni se potrivesc şi care ne distrug acele speranţe cum că am putea găsi persoana alături de care putem chiar să fim noi. Şi totuşi hai să acceptăm faptul că există relaţii cu suişuri şi coborâşuri care ne învaţă că trebuie să trecem de aparenţe şi să acceptăm şi anumite deviaţii de la tipar şi că până la urmă tot ceea ce contează este să trecem peste tot si toate şi să ne lărgim sfera în care trăim.

Pauza mea de cafea amara...

^{Vreau o pauză a mea... şi doar a mea.}

Geamul e aburit şi pot să îmi creez un univers doar al meu pe el. Desenez feţe zâmbitoare pentru copăcei, pentru maşini, dar pentru oameni nu. Oamenii sunt aşa cum sunt ei.

....

Mă simt împrejmuită şi vreau aer curat. Vreau liber la tot. Simt dulcele gust al libertăţii mele. Aud doar ce vreau şi ce îmi convine. Încep să evadez. E chiar bine.

...

Îmi doresc să ajung peste tot şi nicăieri. Îmi doresc să privesc răsăritul de pe cel mai înalt munte şi să-l văd ieşind din mare. Întrevăd toate speranţele mele pentru viitor.

...

Nu mai vreau acasă. M-am plictisit de aceeaşi oameni, de aceleaşi locuri, de aceleaşi mirosuri. Vreau departe. Vreau tot.

...

Nu`s nebună. Sunt doar un copil care încă mai visează. Incă mai visează să fie mare. Lumea e mare. Mare şi urâtă. E mohorâtă, dar vreau şi eu să ajung la vârsta lor. Vreau să ajung la înălţimea lor, dar să rămân la fel. Eu pot zâmbi. Ei nu. Ei cred că poţi trăi fără zâmbet ? E imposibil. E inacceptabil. Voi mă credeţi prea imatură, dar eu pot mai mult ca voi. Ha-ha !

…

Mai sus. Si mai sus. Tot mai sus. Până la nori…

Observaţii ambigue. Un nou monolog inutil. Cartea mea.

Am revenit. Şi m-am schimbat...

Şi am observat un lucru extrem de frumos în tot acest timp. Lumea încă mai citeşte. Indiferent că mulţi afirmă că ne prostim încetul cu încetul, se observă că omul revine la singura pasiune care îţi poate oferi atât extaz, cât şi agonie.

Am obiceiul de a privi lumea când urc într-o maşină, metrou etc, şi a le observa tabieturile, gestica şi activităţile. De câteva zile încoace am văzut o mulţime de persoane care citesc, citeau sau au citit. Tot felul de cărţi. De dragoste, de război, de aventuri, critice sau pur şi simplu biografice. Cărţi. E cel mai superb lucru să stai să le analizezi trăsăturile şi să vezi cum acestea prind viaţă numai când ei pătrund în acea lume a ideilor întipărite. Îi vezi că râd, sau doar zâmbesc pe sub mustăţi, că devin trişti şi posomorâţi. Vezi pe chipurile lor acţiunea cărţii. Vezi cum se despart de lumea asta, de locul pe care îl ocupă aici şi pleacă departe, să viziteze alte locuri, meleaguri, timpuri. Probabil în acest fel, este cel mai puţin costisitor mod de a vizita întreg pământul: doar cu gândul. De la Șeherezada la Robin Hood, de la Don Quijote la Iona, de la Hamlet la Casanova. Putem vizita Parisul şi ne putem îndrăgosti în acelaşi timp, putem vizita Troia şi să luptăm alături de Ahile, putem vizita Luvru şi să descoperim misterele lui DaVinci. Toate în doar câteva pagini. Şi da, chiar şi 800 de pagini sunt puţine. Sunt extrem de puţine. Încercaţi să vă puneţi fiecare zi a vieţii voastre, descrisă detaliat, în 1000 de pag. Nu veţi putea. La fel este şi cu o carte. O carte bună nu are destule pagini.

O carte bună e aceea din care ai vrea să scoţi personajele şi să le faci reale, aceea în care ai vrea să trăieşti la nesfârşit şi nu te-ai sătura niciodată. Nu trebuie să fii personaj principal. Trebuie doar să te regăseşti. Ca într-un labirint. Un labirint de imagini, de idei, de culor şi simţuri compuse. O sinestezie de vizual cu olfactiv şi senzorial. O carte bună este aceea pentru care te vei trezi în miez de noapte pentru că nu ai terminat capitolul început sau pentru că ţi-e frică să nu se termine.

Nu am o încheiere pentru o astfel de postare. Nu cred că există vreo încheiere posibilă. Nu suntem nici primii, nici ultimii care am descoperit arta şi bucuria cititului. Aşa că eu nu pun punct, ci de la capăt...

Frica de singurătate vs. Frica de împărtăşire al propriului spaţiu

De ce oare unora le este frică de singurătate, iar alţii nu vor să îşi împartă spaţiul cu alţii? De ce o astfel de diferenţă de natură socială se produce în mintea umană?

Sunt multe persoane care nu pot trăi singuri niciodată, fie că se află într-o cameră, fie că este vorba de întreaga lor viaţă, şi de cealaltă parte sunt oameni care nu pot accepta ca o altă fiinţă să se instaleze, de exemplu, în camera lor. Mulţi ar afirma că este vorba de gradul de sociabilitate pe care fiecare îl deţine, şi că ar fi vorba şi de comportamentul şi temperamentul oamenilor. Însă, privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, aceea a modului în care s-a dezvoltat individul, putem observa că mulţi dintre cei care au trăit într-un mediu cu multe persoane, adoptă un spirit de „propriul teritoriu” când vine vorba de viaţa personală. De la aceştia ne-am aştepta să poată accepta alte persoane în intimitatea lor, din cauza acestei vieţii pe care o au, însă se dovedeşte că totuşi ei ţin cu dinţii de aceea părticică de spaţiu numai a lor.

Acum vine problema celor care urăsc să trăiască singuri. Aceştia, la fel ca şi cei care îşi respectă propriul teritoriu, se împart în două categorii: cei care au trăit singuri şi vor să schimbe ceva, şi cei care sunt dependenţi de persoanele din jurul lor. Pentru cei care vor să introducă persoane noi în anturajul lor, este un fel de reabilitare, însă pentru cei care sunt dependeţi de persoane, acest "viciu” este un mod de viaţă.  Cât de mult poţi fi dependent de o persoană? Este foarte bine să fi sociabil, însă consider că totul are o limită, iar când acestă limită este sărită, deja individul devine o „persona non grata”, toţi îl vor ocoli, asta făcându-i viaţa şi mai mizeră. Oamenii chiar sunt dependenţi de alţi oameni. Ei tind să accepte diferite relaţii numai pentru a-şi păstra o părere bună despre sine, sau doar pentru că ştiu că la un moment dat vor avea nevoie de acele cunoştinţe.

În concluzie, putem afirma că totuşi nici lipsa de persoane apropiate, dar nici conceptul de „prieten cu toată lumea” nu ne pot avantaja în vreun anumit mod. Cum se spune, totul trebuie luat cu măsură, precum pastilele.

Frica de moarte- frica de necunoscut sau frica de singuratate?

De ce întotdeauna omul a avut frică de moarte? „Moartea este precum întunericul. Nu îţi este frică de nevăzut, ci de neprevăzut.” Asta ar putea însemna că undeva, înăuntrul minţii noastre, noi rămânem cu părticele din fricile noastre de care am scăpat la un moment dat, dar care nu a fost „tratată” corespunzător. Ea revine câteodată la suprafaţă precum un tic pe care ni.l controlăm.

Această fică de moarte este definită de anumiţi scriitor ca fiind „voinţa oarbă de a trăi”, dar de unde ştim sigur că această frică de marele pas este egal cu dorinţa de moarte? Oare nu poate fi şi ideea că ne este frică de faptul că vom fi singuri într-un loc pe care nu-l cunoaştem şi nu ni-l putem imagina? Voinţa oarbă de a trăi apare mai ales în cazurile în care persoana este profund ataşată de lucrurile materiale pe care le deţine în această lume, şi se gândeşte cui îi va lăsa toate acelea după aceea. Dar sunt oameni care nu trăiesc ataşându-se de obiecte, ci de oameni şi de locuri. Sunt aceia care-şi lasă bucăţi din suflet în amintirile prietenilor, a cunoştinţelor, a familiei, şi în locurile pe unde a călătorit. Acela nu moare cu gândul că nu va mai avea aceleaşi condiţii acolo unde pleacă, ci se gândeşte la cei pe care îi părăseşte. Se gândeşte că va lăsa o familie fără un părinte, sau nişte părinţi fără copilul lor, un prieten fără ajutor sau un loc fără persoane care să-l viziteze. În general, cei care gândesc astfel sunt şi cei care savurează viaţa el mai mult.

Deci pănă la urmă, de unde vine această frică de necunoscut? Dacă omul este creeat să fie deschis neprevăzutului, de ce se teme să încerce şi „expediţii” în lumi nedescoperite? Ar putea să fie şi din cauza faptului că în drumul nostru, trecem şi pe la fântâna Lethe, cea care ne „clăteşte” mintea de toate amintirile şi ne lasă fără niciun fundament concret. Totuşi, după cum afirmă anumite popoare şi culturi, când ne vom întoarce aici, ne întoarcem cu aceleaşi persoane, deci nu vom fi singuri.