Într-o lume
guvernată doar de aparenţe şi de încercarea fiecăruia de a-şi găsi acea
persoană potrivită, lucru destul de dificil după câteva observaţii, ajungem să
ne întrebăm dacă noi chiar căutăm acea persoană unde trebuie.
Căutăm în cei de
lângă noi, în grupul de prieteni, îl analizăm pe cel care ne distribuie
coletele, cel care ne serveşte un suc sau cel de la casa de marcat. Dar totuşi
acolo este locul în care trebuie să căutăm? Nu ne rezumăm cumva la persoane
accesibile nouă, pe care nu le putem impresiona sau pe care oricum nu le
cunoaştem şi care, într-un fel ne sunt inaccesibile?
În general căutăm
un anumit „lucru”, avem fixat un tipar după care mergem. Mama ne-a spus să ne
căutăm un tip care să se comporte frumos, care să aibă maniere, care să ne
iubească. Societatea te învaţă că nu poţi ieşi cu cineva care nu te reprezintă,
sau mai mult care nu se reprezintă, religia te învaţă că trebuie să îl alegi pe
acela care va fi cu tine la bine şi la rău, acel „happily ever after”. Cele mai
bune prietene te învaţă la rândul lor ceea ce trebuie să faci mai bine într-o
relaţie, cum ar trebui să te comporţi faţă de unul şi de altul şi pe cine ar fi
mai bine să alegi. Totul devine ca un cocktail de lucruri cărora nu poţi să le
mai faci faţă şi ajungi să te întrebi oare dacă există acea persoană care să
întruchipeze TOTUL. Dar, de cele mai multe ori, uităm elementul care te educă
cel mai bine în alegerile tale, un lucru cu două tăişuri, experienţa. Şi atunci
te afli în cel mai ciudat moment când îţi dai seama că nu există acel lucru, că
nu există fericirea de după, doar în alte cazuri, şi că tot tiparul tău e
distrus.
Un alt lucru care
determină alegerile noastre este varianta dată de Sigmund Freud şi aplicată
zilelor noastre şi situaţiei în sine. În general femeile caută modelul tatălui,
acea forţă masculină care le-a guvernat copilăria, momentul de fericire
deplină, care să le ofere sprijinul, atenţia şi siguranţa specifice acelei
perioade. Un om care să le coordoneze activitatea şi gândurile şi să le arate
viaţa aşa cum e, educându-le prin practică. Din această cauză prima relaţie
capătă o importanţă astronomică, pentru că are aceeaşi anvergură ca şi momentul
primului mers pe bicicletă condus de mâna tatălui. Iar dacă nu există acest
model, căutăm să îl ansamblăm noi, să-l compunem din elementele pe care le
vedem la alţi părinţi.
Dacă am ajunge să
căutăm oriunde şi am observa o oportunitate în orice loc şi în orice moment, am atinge un punct în
care ne-ar fi cam greu să luăm o decizie privind obiectul la care ne referim.
Ar fi precum o cercetare fără repere, fără obiective şi fără etape. Ne-am
arunca pur şi simplu într-o văltoare de oameni pe care nu ajungem să-i
cunoaştem, cu care nu avem nimic în comun şi pe care, la sfârşit, vom ajunge
să-i uităm, în aceeaşi mod în care uităm pe cel care ne-a servit prânzul. Şi
acest tip de abordare i-a naştere din faptul că nu avem timp şi suntem presaţi
de cei din jurul nostru, de faptul că trăim într-o societate a relaţiilor.
Aşa că trecem
prin relaţii care nu ne satisfac, care nu ni se potrivesc şi care ne distrug
acele speranţe cum că am putea găsi persoana alături de care putem chiar să fim
noi. Şi totuşi hai să acceptăm faptul că există relaţii cu suişuri şi
coborâşuri care ne învaţă că trebuie să trecem de aparenţe şi să acceptăm şi
anumite deviaţii de la tipar şi că până la urmă tot ceea ce contează este să
trecem peste tot si toate şi să ne lărgim sfera în care trăim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu