Frica de moarte- frica de necunoscut sau frica de singuratate?

De ce întotdeauna omul a avut frică de moarte? „Moartea este precum întunericul. Nu îţi este frică de nevăzut, ci de neprevăzut.” Asta ar putea însemna că undeva, înăuntrul minţii noastre, noi rămânem cu părticele din fricile noastre de care am scăpat la un moment dat, dar care nu a fost „tratată” corespunzător. Ea revine câteodată la suprafaţă precum un tic pe care ni.l controlăm.

Această fică de moarte este definită de anumiţi scriitor ca fiind „voinţa oarbă de a trăi”, dar de unde ştim sigur că această frică de marele pas este egal cu dorinţa de moarte? Oare nu poate fi şi ideea că ne este frică de faptul că vom fi singuri într-un loc pe care nu-l cunoaştem şi nu ni-l putem imagina? Voinţa oarbă de a trăi apare mai ales în cazurile în care persoana este profund ataşată de lucrurile materiale pe care le deţine în această lume, şi se gândeşte cui îi va lăsa toate acelea după aceea. Dar sunt oameni care nu trăiesc ataşându-se de obiecte, ci de oameni şi de locuri. Sunt aceia care-şi lasă bucăţi din suflet în amintirile prietenilor, a cunoştinţelor, a familiei, şi în locurile pe unde a călătorit. Acela nu moare cu gândul că nu va mai avea aceleaşi condiţii acolo unde pleacă, ci se gândeşte la cei pe care îi părăseşte. Se gândeşte că va lăsa o familie fără un părinte, sau nişte părinţi fără copilul lor, un prieten fără ajutor sau un loc fără persoane care să-l viziteze. În general, cei care gândesc astfel sunt şi cei care savurează viaţa el mai mult.

Deci pănă la urmă, de unde vine această frică de necunoscut? Dacă omul este creeat să fie deschis neprevăzutului, de ce se teme să încerce şi „expediţii” în lumi nedescoperite? Ar putea să fie şi din cauza faptului că în drumul nostru, trecem şi pe la fântâna Lethe, cea care ne „clăteşte” mintea de toate amintirile şi ne lasă fără niciun fundament concret. Totuşi, după cum afirmă anumite popoare şi culturi, când ne vom întoarce aici, ne întoarcem cu aceleaşi persoane, deci nu vom fi singuri.