Poveste de Cristal [part 3]

O adiere molatecă şi călduţă îi cuprindea tot trupul atât de răvăşit de cumpenele pe care i le-a pus în faţă viaţa. Venise primăvara, dar totuşi în sufletul său era încă toamnă. Se simţea singur printre atâta lume necunoscută. Razele vii îi mângâiau părul, faţa, trupul. Toată vâlvătaia din jurul său îl conduse spre intrarea parcului. Se uită la arcada din plante agăţătoare ca şi cum nu ar mai fi văzut ceva înainte. În atmosferă simţi o aromă foarte cunoscută. Zilele sale aveau arome. Şi asta i se părea atât de cunoscută. Ştia că ceva se va întâmpla. Mergea agale pe una dintre alei şi se gândea oare la ce să se aştepte. Nu putea să stea să aştepte de la ea un semn la nesfârşit. Se săturase să îndure atâtea. Voia să plece undeva departe, într-un loc în care să nu fie găsit de nimeni. Să fie singur pe un vărf de munte şi să se simtă din nou puternic. Să se simtă Dumnezeu. Să ţină toată lumea în mâinile lui, dar totuşi s-o vrea numai pe ea. Voia s-o ţină din nou de mână, să îi şoptească vorbele sale dulci, să-i privească din nou ochii şi să-i spună că o iubeşte. Dar nu mai avea norocul acesta din nou. Toate acele momente se pierduseră în van, undeva departe de locul în care se afla el. Undeva pe o câmpie a bucuriilor nemărginite, unde ei doi au fost doar nişte vizitatori rătăciţi de lume. Îşi amintea de norii pe care au visat fericirea sau doar un strop de rai, căzut din cer pentru pământeni. Se îndrepta uşor şi cu paşi mici spre marginea lacului. Toate locurile acestea îi aduceau aminte de tot ce au avut. De lacrimi amare, de zâmbete pure, de versuri line, de tristeţi de scurtă durată. Îi era dor... Se uita în luciul lacului şi avea o senzaţie stranie de bine şi linişte. De parcă toate gândurile, care până acum i s-au revăşit în minte, au dispărut ca prin farmec. Vedea un chip. Un chip de fată. I se părea foarte cunoscut. Îl mai văzuse undeva, candva, departe, demult. Îi recunoştea părul negru de satin, ochii verzi-albăstrui, dar totul i se părea că e scăpat dintr-un vis de când era copil, de atunci când i se citeau poveşti şi basme cu prinţi şi prinţese, zmei şi dragoni. Se uită mai atent la chipul oglindit şi încet încet se apropia tot mai mult de marginea lacului. Era singur în partea aceea de parc. Nimeni nu mai se perinda pe acolo şi un pas greşit l-ar fi costat întreaga sa viaţă. Dar acum el nu ţinea cont de asta. Deodată, o rază mai puternică se oglindi pe luciul apei, iar strania faţă se transformă într-o fată de o frumuseţe neînchipuită. Era înaltă, îmbrăcată cu o rochie uşoară de voal, cu părul drept pe umerii goi şi costelivi, cu faţa de copilă nou-născută şi cu ochii mari şi pierduţi. Se uită la el de parcă toată fiinţa ei stătea în ochii lui. Se uita atât de blajin şi arătat atăt de secătuită încăt el sări s-o ajute de frică să nu cadă la loc în apă. Însă ea îi întinse mâna, să nu se apropie. Văzând refuzul ei, băiatul se dădu înapoi cu un pas, pentru a-i face loc. Ea se apropie încet de el, întinse mâna şi îi atinse chipul într-o mângâiere caldă. Asta îl făcu pe el să prindă energie şi sufletul său să abunde de fericire nesfârşită. Ridică ochii din pământ şi cu lacrimi în ochii, privi în ai fetei. I se păreau din ce în ce mai cunoscuţi. Îi închise şi un flash îi aminti noaptea aceea în care aceasta îi apăru în vis sau realitate şi îi oferise acel sărut. Când deschise ochii, fata era mult mai aproape de el. Putea să jure cănu îi simte respiraţia. Închise din nou ochii şi îşi spuse în gând: „E doar un miraj din cauza supărărilor.” Deschise din nou ochii dar fata nu dispăruse, ci parcă vroia să spună ceva.

- Spune-mi, te rog ceva. Cine eşti? Ce vrei de la mine?

- Sunt ceea ce-ţi voi arăta acum. Şi îi atinse pieptul. Înlăuntru acesta simţi o căldură şi o sumedenie de amintiri i se înfăţişau în faţa ochilor. O vedea pe ea, se revedea pe el, undeva departe, într-un loc necunoscut. El era diferit, iar ea era superbă. Deschise ochii şi îşi dădu seama. Era o amintire dintr-o altă viaţă. Se uită la ea şi văzu că din ochii ei şiroiesc răuri de lacrimi. A încercat s-o cuprindă în braţele sale dar ea îi şopti: „Nu poţi! Nu acum. Nu încă. Nu se poate. Mai aşteaptă şi poate ne vom reîntâlni într-o altă lume, în care eu îţi voi fi din nou alături şi îţi pot alina din nou rănile. Eu te voi proteja până la sfârşit de acolo. Te voi aştepta.” Îl mângâie din nou şi cu o ultimă sforţare de razp de soare, îşi apropie buzele ei de ale lui şi le contopi într-un scurt sărut. El o cuprinse de mână.

- Ia-mă acum cu tine. Numai suport. Dacă mă iubeşti şi ai grijă de mine, ia-mă cu tine.

- Nu pot încă. Mai ai ceva de făcut şi pe urmă. Doar ai încredere în mine. Nu te voi părăsi niciodată...

Şi ea dispăru din nou...