Marea

Mi s-a spus odată de cineva că eu par să fiu născută din Mare. Din valuri spumoase şi cristaline. Par să ştiu cuvintele mareelor şi să aud glasul pietrelor. Mi-a spus că eu cunosc limba scoicilor şi a pescăruşilor. Că sunt făcută din nisip umed şi ars de soarele dimineţilor. Că am păr din alge verzi, brune, roşii, toate amestecate şi uscate de briză. Că sunt undeva departe în larg, pe o insulă pustie, numai a mea, unde am evadat după ce m-am născut. Am început să cred că acele cuvinte şi comunic cu Marea, prietena mea de nădejde, singura care-mi cunoaşte „valurile” interioare. Am început să cred că mă înţelege şi eu încep s-o aud. Îi aud glasul suav, dus încet de vânt. Îi simt gândurile şi empatizez cu Ea. înţeleg ceea ce vrea. Şi e atât de fremătătoare. Şi atât de indecisă. Niciodată nu ştie sigur ce vrea. Vrea iubire şi vrea şi libertate. Vrea atenţie şi vrea singurătate. Vrea s.o audă lumea şi să vină s-o vadă. Aşa cum e Ea, în toată splendoarea dimineţilor cu răsărit de soare şi a nopţilor cu lună plină. Vrea să-şi revadă iubitul mult dorit, demult pierdut pe ţărmul ei. Dar vrea şi să nu fie stingherită de lumea din jurul ei. Vrea să iubească, dar vrea să fie liberă. Mi-a povestit despre marea ei dragoste. Nu am crezut că Marea a putut să iubească un Muritor. Dar Ea a făcut-o. Şi l-a iubit enorm. Era tânără, învolburată, de abia născută. La începuturile lumii. De abia fusese creată când l-a cunoscut. Era primul muritor pe care l-a văzut şi a fost fascinată. Era de o frumuseţe stranie. Îi plăcea că în fiecare zi El se oglindea în luciul ei şi alerga odată cu valurile. Era fericită că cineva venea la ea zi de zi, dimineaţa pe plajă şi seara pe coastă, că se juca cu Ea. până într-o zi când El a încetat să mai vină. Au trecut zile, săptămâni, ani. Mulţi ani... Şi El nu a mai venit. Dar Ea îl căuta întotdeauna. Cu timpul tot mai mulţi oameni veneau la Ea, dar nimeni nu era ca El. În fiecare dimineaţă îl căuta cu valurile ei, dar El nu era. Şi atunci se înfuria şi trosnea tot mai tare cu valurile şi era tot mai supărată şi morocănoasă. Până într-o zi când El a revenit. După toţi aceşti ani, El era extrem de schimbat. Avea părul, barba, sprâncenele de nea, gura lui nu mai era fină, trupul nu mai era zvelt, dar în ochii lui se mai citea încă pasiunea pentru „iubita sa” din tinereţe. O privea ca pe o iubire de mult pierdută şi regăsită, cu lacrimi în ochii migdalaţi. Era fericit de reîntâlnire. Când l-a văzut, Ea a rămas înmărmurită de difereţele apărute pe chipul şi trupul lui. Ea era aceeaşi tânără zveltă şi tumultuoasă, cu aceeaşi energie, dar El... El se schimbase enorm. Atunci a realizat cât de imposibilă este iubirea Lor, iar Ea îl îmbrăţisă de rămas-bun.

Într-o zi, El a murit, dar trupul său nu a rămas aici. Ea l-a luat şi l-a dus departe, l-a ascuns printre valurile ei, în inima ei furtunoasă,  l-a înconjurat cu toată iubirea ei şi i-a oferit Eternitatea împreună.