Viata= un spectacol ridicol

Mă simt de parcă sunt spectatorul vieţii mele, o piesa de teatru de 2 lei, la care ai cumpărat un bilet la suprapreţ, cu personaje aiurea şi un subiect tembel. Mă uit la personaje şi întâmplări de parcă au scăpat de sub lupa unui păpuşar maniac dependent de heroină, care priza marionetelor sale speranţă şi poftă de viaţă insipide. Dialogurile personajelor sunt prea acide, de parcă doar la sunetul vocilor lor, universul se topeşte şi totul alunecă spre un abis întunecat. Personajele mele sunt irascibile şi personal le urăsc. Mai ales personajul meu. Din păcate nu-l pot schimba. E prea ciudat şi idiot. Câteodată vreau să-l scot din scenă, sincer nu are ce căuta acolo, dar câteodată are şi el un rol cât se poate de infim. Am senzaţia că e doar un figurant pe marea scenă. Şi aşa e. Celelalte marionete au rol mai important. Şi decorul are de multe ori un rol mai important. El face ca toată viaţa show-ului să fie şi mai tâmpită. De ce? Pentru că nu există un rost între toate acestea. Şi stau oare şi mă întreb, oare va avea un final? Şi sunt curioasă cum se va încheia totul. Cum va fi minutul când acel ceva de la etajul superior va scăpa iţele de care sunt strânse personajele şi jocul se va încheia. Sau poate că cineva le va tăia sforile marionetelor şi ele vor prinde viaţă într-un alt decor şi alt timp? Numai că acum toţi spectatorii doresc să se termine chinul cumplit care îi doboară, acela de a urmări până la final spectacolul sufletelor noastre...

PS: aceasta este o aberaţie de zile mari pe care eu o consider una dintre cele mai stupide, să zicem aşa, „polologhii ale chibritului” care au existat vreodată în istorie.:)