O ploaie fină îţi aluneca pe faţa de mătase. Închideai ochii la fiecare picătura care-ţi atingea genele de smarald. Îţi priveam irisul ochilor şi puteam distinge culoarea sentimentelor pe care le ai pentru lumea asta. Vedeam în ei frumuseţea lumii, cernută peste vreme şi adunată de pe alte meleaguri, despărţite de noi prin limbă şi cuget... poate şi de origini. Dar văd tot în ei că lumea toata e identică. Văd adevăruri de mult pierdute, toate strânse acolo, în ochii tăi. Simt că pot atinge vântul, că-l pot strânge în braţe, nu numai că trece pe lângă mine. Îi simt mirosul, esenţa amăruie şi fină a lui. Îl cuprind şi mă avânt spre orizont. Şi încerc să-l ating. Dar cum ajung mai aproape de el ceva mă trage înapoi. Cineva, ceva, nici eu nu ştiu. Ştiu doar că nu mă lasă să îl ating. Şi tot încerc... şi cad şi mă ridic şi o iau de la capăt, precum atunci când dormi şi visezi şi cineva te trezeşte şi pe urmă încerci să reiei visul de la cap şi dacă reuşeşti trebuie să refaci totul încă o dată şi parcă drumul e mai greu. Dar nu te laşi, doar e visul tău. Doar al tău. Dar e plictisitor să încerci şi să încerci încontinuu. Şi parcă la un moment dat îţi vine s-o laşi baltă, dar atunci apari tu, speranţa, lumina de la capătul tunelului, şi mă ajuţi să continui să lupt cu ce mă opreşte şi continuăm lupta asta până voi înceta să mai visez, până la ultima suflare.
Şi da, în ochii tăi mă uit. Pentru că numai eu te pot vedea şi nimeni nu te poate vedea la fel ca mine, pentru că fiecare te vede altfel. Mulţi nu te preţuiesc de ajuns, mulţi te uită, mulţi te adora, unii sunt indiferenţi, unii te-ar pune pe un piedestal. Pentru că eşti important. Cel mai important...
Tu, Prietenie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu