Stele cazatoare...

Privesc soarele. Încet încet îşi închide porţile în astă noapte, lăsând cu jind locul său de astru superior, Lunii. Mândra crăiasă a nopţii. Frageda sculptură a purităţii. O stea păşeşte agale spre centrul Universului, se aşează cu grijă pe fundalul nocturn, ascultând şi ea vuietul măgulitor al mării. Visează şi ea să fi fost mai mare, mai puternică, mai importantă. Dar ea nu realizează cât de mult contează pentru omenire. Asupra ei se răsfrâng toate dorinţele noastre, ea duce povara idealurilor noastre imposibile, ea ne ascultă în miez de noapte când nu mai are cine s.o facă. Ea ne veghează somnul dulce şi ne luminează visele. Ea ne numără lacrimile care se răsfrâng pe faţa noastră şi tot ea ni le alină. Şi totuşi se crede neîmplinită. De ce? Pentru că nu poate să ne şi împlinească acele vise. Nu are puterea aceasta. O face să se simtă inutilă. Pentru asta ea câteodată „cade”, şi o dată cu ea şi dorinţele se împlinesc. Pentru asta ea trebuie să.şi curme viaţa tihnită pe cerul întunecat. Dar o face fără să.i pese de consecinţe… pentru binele unui muritor.