Viata i se scurgea din ea cu fiecare suflu…. Se uita spre tavanul intunecat si la lucrurile care erau pe covor si pe care le imprastiase acum o jumatate de ora…. Sigur?! … sau acum o ora?!.... sau 3 ore?!.... sau ieri?! Nici nu mai tinea minte…. Ultimele zile fusesera apocaliptice…. Toate oalele I se sparsesera in cap… I se reprosau lucruri…ieseau la suprafata regrete pe care le purtase in subconstient atata timp… lucruri mult prea stupide spuse fara noima…fapte pe care nu trebuia sa le faca vreodata… vorbe pe care nu trebuia sa le zica vreodata… nici macar sa se gandeasca la ele…. Toate acestea ieseau acum din sufletul ei si ii macinau tot ceea ce mai ramasese din ea…
De ce toate acum?! Era asa de frumos totu` cu o saptamana in urma…. Soarele ii zambea zi de zi chiar daca nu aparea pe cer din cauza norilor…. El aparea doar pe strada ei… razele lui ii inseninau zilele… ii aducea zambetul pe buze fara sa vrea…zambea prosteste… si doar pt ca stia ca el va aparea intotdeauna a doua zi…. Asta era promisiunea lui la fiecare apus… si in fiecare zi, la rasarit venea sa.i vegheze somnul diminetii… ii mangaia fata cu razele lui calde si o trezea incet, cu dragoste…. Ii aducea speranta in fiecare dimineata, odata cu cafeaua amaruie…. Cu privirea lui superioara o ocrotea in drumul ei spre scoala… daca se simtea solitara printre colegi, doar o privire pe geam si il vedea…. Ii zambea in fiecare moment de pe cer…. Serile I le infrumuseta cu povestile lui despre cum se luptase cu norii in aceea zi si despre cum nu vroia sa plece de pe cer, chiar daca Luna il gonea, deoarece nu putea sta fara ea…
Ii facea clipele sa treaca mai repede… totu` I se parea mai usor cand il avea pe el… si chiar daca nu.l putea atinge, stia ca era acolo… stia ca avea sprijinul lui zi si noapte… stia ca atunci cand doarme si il viseaza, el vegheaza de undeva de sus, de pe cel mai frumos nor si se simtea linistita…. Avea totu` cand il avea pe el… cu vorbele lui o facea sa simta marea, valurile, briza, nisipul cald, senzatia de gol in stomac pe care o ai atunci cand urci pe cel mai inalt munte, frigul de la Polul Nord…toate erau in mintea lui si I le arata…
Era cea mai implinita persoana de pe planeta… sau probabil avea chiar ea o planeta a ei…una apropiata de el si totusi atat de departata…. Lumea o credea zanatica cand o vedea pe strada… se izbea de lume, de lucruri, se impiedica… insa nu.i pasa.. . stia ca nu va cadea deoarece plutea deasupra pamantului…
Numai ca nu toti ii vroiau binele… nu toti o incurajau…toti ii aratau o lume de plastic, o lume prea superficiala…. Intr.o zi, cineva ii spusese ca e om!!... si asta a doborat.o…toate visele, sperantele I se naruiau incet ca o cetate macinata de timo… cu doar 2 cuvinte lumea ei se prabusi… la picioarele ei se aflau numai ramasitele zidurilor ei despartitori de lume… si pt prima data vazu lumea asa cum era…rece, dezastruoasa, rea, infernala, mult prea grea…. Fiinta ei naiva crezu acele cuvinte si patrunse si ea in lumea asta…si nu realiza ca facu un pas gresit… o apucase spre Infern si nu.si dadea seama…
La un moment dat, pe cand mergea pe strada uda de ploaia de necontenit din ultimele zile, se intrezari dintre norii plumburii o scanteie de lumina… o raza care se rasfrangea pe chipul ei…in ochii ei…. la aceasta, ea inchise ochii…lumina era prea puternica…atunci realiza ce se intamplase…uitase de iubirea lui…uitase de el… se “integrase” mult prea mult in lumea oamenilor… incerca sa se uite la el insa nu putu….ii lacrimau ochii puternic insa vroia sa.l vada…inca o data….inca o clipa… dar nu mai putea…. Un nor il acoperi complet pe maretul Soare si nu mai putu sa.l vada… isi aminti ca inainte putea sa.l vada si prin norii cei mai mari…insa acum nu mai putea…. In soapta ii rosti numele. Atunci Soarele ii raspunse. Ea ii raspunse <<Nu ma parasii!>> <<Asta niciodata. Pt ca si tu esti o muritoare la fel ca si ceilalti care se bucura de caldura razelor mele pe timpul zilei, insa tu ma aveai tot timpul…. Nu ai stiut sa pretuiesti cu adevarat ce ai avut…. Credeam ca tu erai altfel… dar se pare ca m.am inselat…. Esti la fel ca ei toti…. Nu te mai iubesc!!…. M.ai dezamagit!!>> si cu aceste vorbe se intoarse spre ea si o lasa plangand singura in mijlocul strazii…
Zile la rand incerca sa dea de el… peste tot… in fiecare dimineata se trezea cu speranta ca va mai fi acolo…. Nu era…. Iesea pe strada si mergea singura…din cauza gandurilor mult prea numeroase din mintea ei era s.o loveasca o masina…nu avu cine s.o protejeze de pericol… ziua, la scoala, era deprimanta fara sa.l vada pe el prin geamul murdar… fara ca el sa.i mai adreseze o vorba…. Serile erau melancolice si monotone fara povestile lui… noptile erau triste fara el… numai avea cine sa.i zica “Noapte buna!”, cine s.o alinte, cine sa.i adreseze un cuvant frumos.... ramasese doar cu ursuletul de plus… simbolul pe care ea i.l dadu pt a fi mai aproape de el… doar cu el…. In fiecare noapte il strangea cu putere in brate cu lacrimile fierbinti siroindu.i pe fata… asa adormea in fiecare noapte… caldura ursuletului nefiind nici pe departe la fel ca si caldura sufletului sau…. Il visa in fiecare noapte…visa ca vorbeste cu el… dar visul devenea cosmar deoarece lumea din jurul ei se surpa, iar ea ramanea doar pe o portiune de pamant, la un pas de abis… si incerca sa se agate de el insa nu.l putea atinge… si se trezea cu aceleasi lacrimi de durere…
Sufletul ei deveni precum o foaie de hartie mult prea subtire… la un contact cu focul ardea mult prea repede… toate rautatile lumii o atingeau acum… toate vorbele rele o raneau cu nepasare…
Vazand ca totu` ii mergea atat de prost si ca el nu mai aparu pe cerul ei se decise…avea sa faca pasul cel mare… isi lua inima in dinti, fura o stea de pe cei si o pana de Phoenix si isi scrise scrisoarea de adio:
“ Scriu aceste randuri din cauza amarului si veninului din sangele meu…. Am gresit prea mult… si imi pare atat de rau… am ranit si am facut.o fara intentie insa nu incerc sa ma scuz prin faptul ca sunt o fiinta muritoare… limitata… Nu!
Iti cer iertare, tie, dragul meu print, lucrul meu cel mai de pret din intreg Universul asta imens…. Regret, nu ca te.am iubit cu toata fiinta mea, nu ca te.am cunoscut si ca mi.ai inseninat zilele cu prezenta ta si ca mi.ai indulcit pana si cele mai amre clipe ale vietii mele, ci ca te.am ranit, ca te.am facut sa suferi cu prostia si infantilitatea mea…. Nu am stiut sa te iubesc pe atat de mult cat meriti…. Toate momentele si clipele petrecute cu tine vor fi adanc intiparite in inima… toate serile in care radeam sau pur si simplu vorbeam despre anumite lucruri, toate diminetile in care m.ai (te.am) trezit cu iubirea si dorul meu, toate momentele in care ne contraziceam pentru ca mai apoi sa ma inveti ce era corect, toate momentele cand m.ai facut sa simt fluturasi veseli in stomac, toate momentele in care ziceam cate o boacana, dar pe care tu mi le acceptai, toate visurile si sperantele pe care le.am impartasit…. Tu vei avea un loc in sufletul meu pentru totdeauna pentru ca tie ti.am daruit o parte din inima mea…. Si nimeni nu te va putea inlocuii… dar te.am ranit… am sacrificat o iubire pura si gandul asta ma macina mult prea tare…. Asa ca m.am decis ca nu mai am de ce sa mai respir aerul de aici… lumea asta nu mai are nevoie de mine…
TE.AM IUBIT, TE IUBESC SI TE VOI IUBI PENTRU TOTDEAUNA DIN TOATA FIINTA MEA!!!”
Odata cu aceste ultime randuri, ea deschise incet sticluta cu otrava, lasa pana jos langa ea, care se tranforma in scrum, saruta steaua si ii dadu drumul sa urce lin pe cerul violet…. Lua sticla s o duse la gura si dintr.o sorbitura, inghiti tot continutul ri…. O tuse puternica ii facea corpul sa vibreze si incet , dar sigur, viata o parasea…. Cu un ultim efort, sopti <> si ochii I se incetosara iar toata fiinta ei cadea spre acel abis lugubru si intunecat pe care il visa in fiecare noapte… si la fel ca in vis el n.o putea salva… se prabusea in infinit…
The End!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu