Cause friendship it`s the only thing that really matters in life...

Arţarul cel bătrân se clătina în bătaia vântului. Pe o creangă stătea ea... şi pe cealaltă el... Erau cei mai buni prieteni din totdeauna. Ştiau când celălalt e trist sau vesel, râdeau amândoi atunci când razele soarelui se proiectau printre crengile arborelui şi le mângâia feţele, ştiau ce gândea celălalt şi se completau reciproc. Visau să meargă împreună, într-o zi în ţara copiilor, să sară pe un curcubeu după ploaie şi să călătorească spre acele tărâmuri unde copilăria nu se sfârşea niciodată. Visau să fie veseli întotdeauna, ţinându-se de mână, întotdeauna pe ramura lor, zgâindu-se la soare până apunea. Vroiau să se ascundă în iarba deasă şi să uite de timp, de casă, de orice altceva ce-i rupea de lumea lor de basm. Nu ştiau ce-i ăla timpul, doar când părinţii îi chemau îngrijoraţi acasă, seara, sau când alergau pe nerăsuflate pentru a ajunge la timp la ora cinei, pentru a nu fi pedepsiţi. Nu ştiau ce sunt alea probleme. Singurele lor griji erau căderea frunzelor din copacul lor toamna şi plecarea păsărilor cu triluri îmbietoare.

Într-o zi, băiatului îi veni ideea, uitându-se la păsările călătoare, că şi ei vor trebui să plece într-o zi precum ele, să-şi ia zborul spre alte lumi. La auzul acestora, fata se uită cu ochi galeşi la băiat şi o lacrimă apăru pe obrazul ei. Şopti că acest lucru e imposibil, se ridică şi plecă.

...

Zile de-a rândul băiatul se duse la copacul lor... însă fata nu mai venea să se vadă cu el... Trecu aşa o zi, două, o săptămână, un an... El părăsii oraşul, după doi ani de aşteptare a fetei, alături de părinţi...

... După 10 ani....

Într-o după-amiază tomnatică, tânărul se gândi să îţi aducă aminte de copilărie şi reveni la arţarul de altă dată. Se aşeză pe creanga lor şi contempla cerul roşiatic. Deodată se auzi un foşnet de iarbă. În spatele lui era ea. Se aşeză asemeni lui pe ramură, uitându-se la soarele care tocmai apunea şi şopti: „ Îmi era frică.” El îşi întoarse privirea spre ea şi spuse: „ Şi mie. Dar eu te-am aşteptat tot aici, în fiecare zi.” Pe chipul lui se citea dezamăgirea profundă pe care o deţinea în suflet. Ea îi cuprinse mâna lui într-a ei şi îl invită la o plimbare spre casă...

... Şi drumurile li s-au desparţit...

... După mult mult timp...

Razele soarelui îi conturau şi mai bine ridurile care îi brăzdau faţa. O adiere făcu pletele ei să îi atingă lui faţa şi băiatul de odinioară simţi un tremur în tot corpul. Şi acum, după atâţia ani, ei se priveau în ochi, precum doi copii, doi copii maturi şi trecuţi prin încercările vieţii. Însă în suflet copii de odinioară. Căldura din sufletele lor emana o linişte absolută asupra întregii naturi. Mâinile lor erau împreunate, de parcă nimeni nu le-ar putea despărţi. Erau doar ei doi, cu amintirile lor, cu sentimentele lor. Doar ei. Şi erau împliniţi pentru că nimic nu i-ar fi putut despărţi.

... Nothing lasts forever...

La umbra arţarului. Pe mormântului lui crescuseră flori de toate culorile. Precum sufletul lui vesel şi cald. Pe piatra funerară o bătrână aşeza un buchet de trandafiri, cu lacrimile şiroind pe faţă, dar totuşi cu un zâmbet larg pe buze. În ochii ei nu puteai distinge dacă suferă sau se bucură. Sărută marmura rece şi îşi aşeză fruntea pe ea. Îi ducea dorul... vroia din nou să fie alături de el, intr-o după amiază caldă şi însorită, privind apusul.

Într-o zi, lângă mormântului lui mai era un mormânt... al ei... acum se întâlniseră în lumea aceea a lor, unde copilăria durează o veşnicie şi ei pot privi apusul pentru eternitate.

The End